1918 – De ce a ajuns întreaga Bucovină în România?
Prăbușirea Imperiului Austro-Ungar, proiectele românesc și ucrainean și câteva săptămâni în care viitorul Bucovinei a fost departe de a fi sigur.
În toamna anului 1918, după 143 de ani de administrație habsburgică, Bucovina se găsea într-o situație complet diferită de cea din 1775. Imperiul Austro-Ungar se prăbușea. Autoritatea imperială dispărea mai repede decât putea fi înlocuită. Iar în Bucovina existau acum două mari mișcări naționale care nu vedeau viitorul provinciei în același fel.
Românii revendicau Bucovina în numele legăturii sale istorice cu Moldova și al unirii naționale. Ucrainenii revendicau în special nordul provinciei, unde populația ucraineană/ruteană era numeroasă sau majoritară în multe zone.
1. Primul Război Mondial distruge vechea ordine
Bucovina fusese unul dintre teritoriile Imperiului Austro-Ungar cele mai afectate direct de război. Armata rusă ocupase Cernăuțiul în repetate rânduri între 1914 și 1917. Frontul trecuse de mai multe ori prin provincie. Dar în toamna anului 1918 problema nu mai era cine va câștiga o bătălie. Problema era dacă Imperiul Austro-Ungar va mai exista. În octombrie devenise evident că răspunsul era negativ.
Timp de generații, românii, rutenii/ucrainenii, evreii, germanii și polonezii trăiseră într-o provincie al cărei arbitru final era Viena.
În octombrie–noiembrie 1918, Viena încetează practic să mai poată juca acest rol.
2. Acum apare întrebarea: cui îi aparține Bucovina?
Nu exista un răspuns acceptat de toate comunitățile provinciei. Și nici principiile invocate nu erau aceleași. Argumentul românesc pornea în mare măsură de la continuitatea istorică și politică:
- Bucovina fusese parte a Principatului Moldovei până în 1775;
- Suceava fusese capitală a Moldovei;
- în provincie se aflau monumente și necropole fundamentale pentru istoria Moldovei;
- o importantă populație românească locuia în continuare în Bucovina;
- prăbușirea imperiului oferea posibilitatea reunirii provinciei cu spațiul politic românesc.
Argumentul ucrainean punea un accent mai mare pe principiul național și distribuția contemporană a populației.
Nordul Bucovinei avea numeroase districte cu populație ruteană/ucraineană numeroasă sau majoritară, iar mișcarea ucraineană urmărea integrarea acestor teritorii într-un stat ucrainean.
dacă păstrezi provincia istorică întreagă, Bucovina putea fi revendicată ca succesoare a teritoriului desprins din Moldova în 1775.Dacă trasezi frontiera după majoritățile naționale locale din 1918, apare argumentul împărțirii provinciei între România și un stat ucrainean.
3. 27 octombrie 1918 – românii se organizează
La Cernăuți se întrunește o Adunare Constituantă a românilor bucovineni. Aceasta creează Consiliul Național Român, condus de Iancu Flondor. Programul taberei lui Flondor urmărea menținerea integrității Bucovinei și unirea acesteia cu celelalte teritorii românești. Flondor cere guvernatorului austriac Josef von Etzdorf transferarea administrației provinciei către Consiliul Național Român. Guvernatorul refuză.
4. Dar și ucrainenii se organizează
În același timp exista deja o mișcare politică ucraineană bine organizată. La 18 octombrie fusese constituit la Lviv Consiliul Național Ucrainean, care revendica teritoriile cu populație ucraineană ale fostului Imperiu Austro-Ungar. La Cernăuți, la 25 octombrie, este format Comitetul Regional Ucrainean al Bucovinei, condus de Omelian Popovici. La 3 noiembrie 1918 are loc la Cernăuți o mare adunare ucraineană. Participanții susțin integrarea teritoriilor ucrainene ale Bucovinei într-un stat ucrainean.
5. Pentru câteva zile apare chiar soluția împărțirii Bucovinei
Aici istoria devine mult mai interesantă decât versiunea simplificată în care două tabere se confruntă direct.
Politicianul român Aurel Onciul nu avea aceeași poziție cu Iancu Flondor.
Onciul considera posibil un compromis cu liderii ucraineni.
El și Omelian Popovici acceptă în principiu împărțirea Bucovinei într-o zonă administrată de români și una administrată de ucraineni.
La 6 noiembrie, guvernatorul Etzdorf transferă administrația către reprezentanții români și ucraineni care acceptaseră această formulă.
Pentru câteva zile, împărțirea provinciei pare o posibilitate reală.
Iancu Flondor respingea împărțirea Bucovinei.
Aurel Onciul era dispus să accepte o împărțire negociată cu reprezentanții ucraineni.
6. Cine trebuia să primească Cernăuțiul?
Aici apărea una dintre cele mai dificile probleme.
Cernăuțiul se afla în partea nordică a provinciei, într-o regiune cu o prezență ucraineană importantă.
Dar orașul însuși era profund multietnic.
Era capitala întregii Bucovine și centrul administrativ, universitar și economic al provinciei.
Evrei, germani, români, ucraineni/ruteni și polonezi formau împreună societatea urbană a orașului.
Prin urmare, nici măcar o împărțire strict etnică nu producea automat o frontieră evidentă.
7. 6 noiembrie – ucrainenii preiau controlul unei părți a provinciei
La 6 noiembrie, structurile ucrainene preiau controlul asupra părții pe care o revendicau, inclusiv asupra Cernăuțiului.
Omelian Popovici devine figura centrală a administrației ucrainene locale.
Pentru tabăra lui Iancu Flondor, perspectiva pierderii nordului provinciei și a capitalei era inacceptabilă.
Flondor solicită intervenția guvernului român.
8. Intră armata română
România se afla ea însăși într-un moment extraordinar.
După ieșirea temporară din război prin pacea de la București din mai 1918, România reintră în conflict împotriva Puterilor Centrale la 10 noiembrie 1918, cu numai o zi înaintea armistițiului de pe frontul occidental.
În Bucovina, însă, trupele române începuseră deja să înainteze.
Comanda era exercitată de generalul Iacob Zadik.
La 11 noiembrie 1918, trupele române intră în Cernăuți.
Structurile politice ucrainene nu dispun de forța militară necesară pentru a păstra controlul provinciei și se retrag.
decizia politică privind apartenența Bucovinei.
Armata română controlează provincia înainte ca unirea să fie proclamată de Congresul General al Bucovinei.
9. 28 noiembrie 1918 – Congresul General al Bucovinei
La Cernăuți este convocat Congresul General al Bucovinei.
Congresul proclamă unirea Bucovinei cu România.
Hotărârea se înscria în procesul mai larg de destrămare a Imperiului Austro-Ungar și de formare sau extindere a statelor naționale din Europa Centrală și de Est.
Dar reprezentativitatea congresului trebuie explicată cu atenție.
La el participă reprezentanți români și reprezentanți ai unor comunități poloneze și germane, precum și un număr de reprezentanți ai comunității ucrainene.
Principalele structuri politice ucrainene care revendicau nordul Bucovinei nu acceptă însă soluția și nu consideră congresul reprezentativ pentru voința populației ucrainene a provinciei.
Dar nici:
„unirea nu avea nicio bază politică locală”.
Exista o puternică mișcare românească pentru unire, dar exista și o mișcare ucraineană organizată care urmărea o altă soluție pentru nordul provinciei.
10. De ce nu s-a împărțit Bucovina?
Dacă privim doar distribuția lingvistică din 1910, întrebarea pare legitimă.
De ce nu s-a trasat pur și simplu o frontieră între nordul predominant ucrainean și sudul predominant românesc?
Răspunsul este că frontierele anului 1918 nu au fost trasate exclusiv după un singur criteriu.
Au contat simultan:
- frontierele provinciilor istorice;
- revendicările naționale;
- distribuția populației;
- controlul militar efectiv;
- interesele strategice;
- poziția Marilor Puteri;
- capacitatea noilor state de a-și susține revendicările.
În noiembrie 1918, România controla efectiv întreaga Bucovină.
În același timp, statul ucrainean occidental se afla într-un conflict militar cu Polonia pentru Galiția de Est, iar Ucraina propriu-zisă intra într-o perioadă de războaie și schimbări de regim.
Raportul de forțe nu era, prin urmare, simetric.
11. Ce spuneau, de fapt, cele două proiecte?
| Proiectul românesc | Proiectul ucrainean |
|---|---|
| Bucovina este teritoriul desprins din Moldova în 1775 | Nordul Bucovinei face parte din spațiul etnic ucrainean |
| Provincia trebuie păstrată întreagă | Provincia poate fi împărțită după distribuția populației |
| Accent pe continuitatea istorică moldovenească și pe populația românească | Accent pe autodeterminarea populației rutene/ucrainene |
| Unirea cu România | Integrarea teritoriilor ucrainene într-un stat ucrainean |
12. Dar nici românii nu aveau o singură poziție
Exemplul lui Aurel Onciul este important tocmai pentru că împiedică simplificarea istoriei.
Onciul era politician român bucovinean.
Cu toate acestea, el considera acceptabilă împărțirea provinciei între români și ucraineni.
Iancu Flondor considera, dimpotrivă, că Bucovina trebuia păstrată integral.
Prin urmare, conflictul nu era pur și simplu:
români contra ucraineni.
Era și o dezbatere despre ce principiu trebuia folosit pentru reorganizarea Europei după dispariția imperiilor.
13. Recunoașterea internațională nu se produce la 28 noiembrie
Hotărârea Congresului de la Cernăuți stabilește poziția politică a taberei care controla provincia.
Dar frontierele noii Europe trebuiau stabilite și prin tratatele de pace.
Problema Bucovinei ajunge astfel la Conferința de Pace de la Paris.
Tratatul de la Saint-Germain-en-Laye din 10 septembrie 1919, încheiat cu Austria, obligă Austria să renunțe la drepturile asupra fostelor sale teritorii și stabilește cadrul internațional al noilor frontiere.
Problema delimitării Bucovinei este completată ulterior prin aranjamentele internaționale ale perioadei 1919–1920.
În cele din urmă, întreaga Bucovină rămâne în cadrul României.
28 noiembrie 1918 – Congresul General al Bucovinei proclamă unirea cu România;
1919–1920 – noua situație teritorială este integrată în sistemul tratatelor internaționale de după Primul Război Mondial.
14. A fost 1918 pur și simplu „repararea” anului 1775?
Din perspectiva istorică românească, formula este ușor de înțeles.
Un teritoriu desprins din Moldova în 1775 revenea după 143 de ani într-un stat format prin unirea Moldovei și Țării Românești.
Dar dacă vrem să înțelegem întreaga problemă istorică, aceasta nu este suficientă.
Pentru că Bucovina anului 1918 nu mai avea structura demografică a anului 1775.
În nord exista acum o populație ucraineană numeroasă, cu propria mișcare națională și propriul proiect politic.
De aceea, anul 1918 poate fi privit simultan din două perspective istorice diferite:
Realitatea istorică: Bucovina fusese desprinsă din Moldova în 1775.
Realitatea demografică din 1918: după 143 de ani, nordul provinciei avea o importantă populație ucraineană/ruteană care revendica autodeterminarea.
Niciuna dintre aceste realități nu dispare doar pentru că o ignorăm pe cealaltă.
15. Herța rămâne din nou în afara disputei
Și aici comparația cu Herța este extrem de utilă.
În 1918, Herța nu trebuia „unită” cu România.
Era deja în România.
Herța rămăsese în Moldova după 1775, trecuse împreună cu Moldova prin Unirea Principatelor și făcea parte din statul român.
Nu aparținuse Bucovinei habsburgice.
Nu făcea parte din disputa româno-ucraineană privind împărțirea fostei provincii austriece.
| Nordul Bucovinei | Ținutul Herța |
|---|---|
| Fusese în Imperiul Habsburgic din 1775 | Rămăsese în Moldova |
| Revendicat în 1918 de proiectele românesc și ucrainean | Nu făcea parte din această dispută |
| Intră în România odată cu Bucovina în 1918 | Se afla deja în România |
Această diferență va deveni decisivă peste numai 22 de ani.
Rezumat:
În 1918, Bucovina nu trece pur și simplu dintr-un imperiu într-un stat național printr-un proces lipsit de contestare. Prăbușirea Austriei lasă provincia fără autoritatea care o ținuse unită timp de generații. Mișcarea românească revendică întreaga Bucovină și invocă atât populația românească, cât și apartenența istorică a provinciei la Moldova.
Mișcarea ucraineană revendică nordul provinciei pe baza populației rutene/ucrainene și a principiului autodeterminării naționale. Pentru câteva zile este încercată chiar o împărțire administrativă a Bucovinei. Intervenția armatei române schimbă însă raportul de forțe, iar la 28 noiembrie Congresul General al Bucovinei proclamă unirea cu România.
În cele din urmă, frontiera nu este rezultatul unui singur principiu. Istoria, demografia, controlul militar și diplomația internațională se întâlnesc în același rezultat: întreaga Bucovină intră în România.
Surse și lecturi recomandate
Central European History, Cambridge University Press
„Bukovina’s Three Stooges of Empire: Nationalism in Central Europe Before and After 1918” – pentru Iancu Flondor, Aurel Onciul, Omelian Popovici și evenimentele din octombrie–noiembrie 1918.
Fred Stambrook – „National and Other Identities in Bukovina in Late Austrian Times”
Austrian History Yearbook, Cambridge University Press – pentru identitățile politice și naționale din Bucovina târzie habsburgică.
Encyclopedia of Ukraine – „Bukovyna” și „Chernivtsi”
Pentru perspectiva istoriografică ucraineană asupra adunării din 3 noiembrie, preluării administrației și intrării armatei române.
Erich Prokopowitsch – „Das Ende der österreichischen Herrschaft in der Bukowina”
Studiu clasic asupra ultimelor săptămâni ale administrației austriece în Bucovina.
Tratatul de la Saint-Germain-en-Laye, 10 septembrie 1919
Document fundamental pentru reorganizarea teritorială a fostei monarhii habsburgice după Primul Război Mondial.
Vom coborî de la procentele generale ale provinciei la harta reală a populației: români, ucraineni, evrei, germani și polonezi, district cu district și, unde datele permit, localitate cu localitate. Recensământul românesc din 1930 ne va permite să vedem de ce problema Bucovinei nu poate fi redusă la un singur procent pentru întreaga provincie.