La începutul Primului Război Mondial, România s-a găsit într-o poziție extrem de delicată. Împărțită între loialitatea formală față de Tripla Alianță și simpatia națională pentru Antantă, țara a încercat să-și mențină suveranitatea printr-o neutralitate precaută. Aceasta s-a dovedit însă imposibil de susținut pe termen lung, presiunile interne și externe forțând în cele din urmă România să intre în război.
Neutralitatea: o strategie pentru a câștiga timp
În 1914, când războiul a izbucnit, România era membră a Triplei Alianțe (Germania, Austro-Ungaria și Italia), însă acest acord era strict defensiv. Dintre cele trei puteri, Austro-Ungaria era percepută ca principalul adversar al aspirațiilor naționale românești, din cauza controlului asupra Transilvaniei și Banatului. În aceste condiții, neutralitatea părea cea mai bună opțiune:
- Protejarea intereselor naționale: România nu avea motive să sprijine Austro-Ungaria, dar nici nu era pregătită militar și economic pentru a susține un război de lungă durată.
- Evitarea unei alegeri premature: Guvernul condus de Ion I. C. Brătianu a sperat că prelungirea neutralității va permite României să negocieze un rol favorabil în conflict, în funcție de evoluția fronturilor.
Presiunile externe: între Antantă și Puterile Centrale
Neutralitatea României nu a fost primită cu indiferență de marile puteri:
- Antanta (Franța, Rusia, Marea Britanie): Acestea au făcut promisiuni generoase pentru a atrage România de partea lor, inclusiv recunoașterea drepturilor asupra Transilvaniei și altor teritorii locuite de români.
- Puterile Centrale (Germania și Austro-Ungaria): Deși România era formal aliată, atitudinea austriacă față de problema națională românească și refuzul concesiilor teritoriale au împiedicat o colaborare reală.
Pe plan intern, opinia publică și elitele erau împărțite:
- Susținătorii Antantei: Majoritatea intelectualității și a elitei politice vedeau în Antantă garanția pentru realizarea idealului național – unirea tuturor românilor.
- Susținătorii Puterilor Centrale: Un grup mai restrâns, dar influent economic, considera că alianța cu Germania ar oferi beneficii economice și militare.
Intrarea în război: August 1916
După doi ani de neutralitate tensionată, România a semnat un tratat cu Antanta în august 1916, care îi garanta recunoașterea suveranității asupra Transilvaniei, Banatului, Bucovinei și altor teritorii. Decizia de a intra în război a fost determinată de mai mulți factori:
- Presiunea opiniei publice: Dorința de a elibera românii din Austro-Ungaria era din ce în ce mai vocală.
- Promisiunile Antantei: Acestea păreau mai tangibile decât oferta Puterilor Centrale.
- Riscurile strategice: O intrare întârziată în război risca să lase România fără o voce în negocierile de pace.
Războiul și consecințele pentru suveranitate
Decizia de a intra în război s-a dovedit un pariu riscant. Inițial, armata română a avansat în Transilvania, dar contrafensiva austro-germană a forțat o retragere rapidă, culminând cu ocuparea a două treimi din teritoriul țării.
- Retragerea în Moldova: Guvernul și regele Ferdinand s-au retras la Iași, iar restul țării a fost ocupat. Cu toate acestea, România a refuzat să capituleze, păstrând un nucleu de suveranitate și sperând într-o revenire.
- Supraviețuirea statului: Cu sprijin militar și logistic din partea Franței și a Rusiei, România a reușit să-și reorganizeze armata și să rămână un actor relevant.
Pacea de la București (1918): o lovitură pentru suveranitate
După Revoluția Rusă din 1917, sprijinul rusesc pentru România a dispărut, iar izolarea a forțat țara să semneze Pacea de la București cu Puterile Centrale. Aceasta a fost un moment de umilință:
- Pierderi teritoriale: România a cedat Dobrogea și alte concesii economice către Germania.
- Menținerea formelor statale: Chiar și în aceste condiții, guvernul a evitat să dizolve statul, păstrându-și structurile administrative.
Victoria finală: Unirea și recâștigarea suveranității
Intrarea Antantei în ofensivă și colapsul Puterilor Centrale au schimbat soarta războiului. România a reintrat în conflict în toamna anului 1918, iar Marea Unire de la 1 decembrie 1918 a fost apogeul eforturilor sale. Suveranitatea României a fost consolidată, iar granițele extinse au reflectat idealul național.
Neutralitatea ca instrument al suveranității
România a încercat să-și păstreze suveranitatea prin neutralitate, dar realitățile geopolitice au demonstrat că aceasta era doar o soluție temporară. Intrarea în război a fost inevitabilă, iar sacrificiile uriașe au fost răsplătite în cele din urmă prin realizarea idealului național. Totuși, experiențele războiului au arătat limitele suveranității unui stat mic în fața marilor puteri și importanța poziționării strategice pentru supraviețuire.
Primul Război Mondial a fost pentru România o lecție dură despre suveranitate, alianțe și sacrificiu. Într-un context geopolitic dominat de marile puteri, neutralitatea a fost doar o etapă temporară, iar intrarea în conflict, inevitabilă. Alegerea de a se alătura Antantei, deși riscantă, s-a dovedit a fi decisivă pentru realizarea idealului național: formarea României Mari.
Alianța cu puterile occidentale – Franța, Marea Britanie și Statele Unite – a fost un moment de cotitură. Deși România a trecut prin momente de criză profundă, inclusiv retragerea în Moldova și semnarea păcii umilitoare de la București în 1918, sprijinul Antantei a permis țării să-și recupereze suveranitatea și să negocieze de pe o poziție de forță la finalul războiului. Victoria Antantei a însemnat recunoașterea internațională a unirii Transilvaniei, Basarabiei și Bucovinei cu România.
Pe de altă parte, relația cu Rusia a demonstrat din nou caracterul imprevizibil al acestui „aliat”. Inițial, sprijinul Rusiei a fost esențial pentru menținerea rezistenței României în Moldova. Însă, după Revoluția din 1917, Rusia a „uitat” complet de alianța sa cu România, lăsând țara izolată în fața Puterilor Centrale. Mai mult, Rusia bolșevică a devenit rapid un adversar al României, contestând unirea Basarabiei și menținând o politică agresivă față de granițele estice ale noii Românii Mari.
Această experiență a întărit o lecție importantă: alianțele cu puterile occidentale au fost, pentru România, cheia succesului în obținerea și consolidarea suveranității. În schimb, relația cu Rusia a rămas una marcată de interese divergente și de neîncredere reciprocă. Formarea României Mari a fost nu doar o realizare istorică, ci și dovada că, uneori, suveranitatea se câștigă mai ușor în parteneriat cu democrațiile occidentale decât în umbra unei mari puteri imprevizibile.
Primul Război Mondial a fost un moment de apogeu, dar și un avertisment: suveranitatea trebuie să fie mereu protejată, iar aliații, aleși cu prudență.