Războiul de Independență al României (1877-1878)
Războiul de Independență al României (1877-1878), parte a unui conflict mai amplu – Războiul Ruso-Turc – a marcat ieșirea României de sub suzeranitatea otomană și dobândirea independenței de stat. Deși România a fost aliată cu Imperiul Rus, rolul armatei române a fost decisiv în desfășurarea luptelor și a fost factorul crucial care a condus la succesul războiului.
Contextul premergător războiului
În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, Balcanii au fost teatrul mai multor tensiuni și conflicte între Imperiul Otoman și statele din zonă. Rusia, care avea interese majore în regiune și căuta să-și extindă influența în Balcani, s-a angajat într-un război împotriva otomanilor în aprilie 1877.
România, care dorea independența totală față de Imperiul Otoman, s-a aliat cu Rusia. Această alianță a fost semnată oficial printr-o convenție româno-rusă în aprilie 1877, care prevedea tranzitul trupelor rusești pe teritoriul românesc pentru a ataca pozițiile otomane. În schimb, Rusia a promis respectarea autonomiei românești.
La 9 mai 1877, ministrul de externe Mihail Kogălniceanu proclamă oficial independența României, transformând conflictul ruso-turc într-un război de independență pentru țara românească.
Primul asalt rus asupra Plevnei și implicarea României
Asediul Plevnei (astăzi, Pleven, Bulgaria) a devenit punctul central al războiului. La început, armata rusă, cu aproximativ 35.000 de soldați, a încercat să cucerească redutele fortificate otomane de la Plevna. Însă atacurile inițiale din luna iulie 1877 s-au soldat cu eșecuri și pierderi grele de vieți omenești.
În urma acestor prime eșecuri rusești, forțele otomane conduse de generalul Osman Pașa au fortificat pozițiile defensive, transformând Plevna într-un bastion inexpugnabil. Rușii au suplimentat forțele cu noi trupe, dar și cel de-al doilea atac (iulie-august 1877) a fost respins cu pierderi semnificative.
În acest context, Rusia a cerut ajutorul armatei române, iar domnitorul Carol I a preluat comanda forțelor române și a coordonat atacurile împotriva otomanilor.
Faza decisivă a războiului – Atacurile Româno-Ruse și contribuția armatei române
În luna septembrie 1877, armata română, formată din aproximativ 38.000 – 40.000 de soldați, a intrat activ în luptele pentru cucerirea redutelor fortificate de la Plevna. În acest moment, armata română a devenit forța ofensivă principală, conducând atacurile și asediul direct asupra fortificațiilor otomane.
Cucerirea Redutelor Grivița I și II
- Românii au jucat un rol crucial în cucerirea redutei Grivița I, una dintre cele mai puternice poziții defensive otomane din jurul Plevnei. Atacurile repetate și determinarea soldaților români au dus la căderea redutei și la deschiderea drumului pentru continuarea asediului.
- Reduta Grivița II a fost cucerită în urma unui atac comun româno-rus, dar cu implicarea majoritară a românilor în luptele directe.
Asediul final și predarea lui Osman Pașa
După capturarea redutelor, românii au continuat ofensiva, blocând încercările de aprovizionare ale otomanilor și închizând complet încercuirea în jurul Plevnei. În decembrie 1877, generalul Osman Pașa a încercat să spargă blocada româno-rusă, însă tentativa sa a eșuat, fiind rănit și capturat.
Predarea sabiei lui Osman Pașa către colonelul român Mihail Cerchez a marcat capitularea oficială a trupelor otomane de la Plevna, evidențiind rolul dominant al românilor în faza finală a conflictului. Acest moment a fost unul simbolic, reflectând contribuția decisivă a armatei române la căderea Plevnei.
Alte bătălii și cuceriri românești
Pe lângă bătălia de la Plevna, românii au avut un rol semnificativ în alte operațiuni militare:
- Bătălia de la Rahova (19 noiembrie – 9 decembrie 1877): Românii au fost forța principală în cucerirea acestei fortărețe otomane de pe malul Dunării.
- Bătălia de la Smârdan (12-15 ianuarie 1878): Trupele române au condus ofensiva împotriva redutei otomane, contribuind la ocuparea liniei de apărare otomană de la sud de Dunăre.
- Asediul Vidin: Românii au participat la blocada și luptele pentru cucerirea Vidinului, un alt punct strategic pentru otomani.
Recunoașterea Independenței României
După victoria de la Plevna și înfrângerea otomanilor în Balcani, războiul s-a încheiat în martie 1878. Tratatul de la San Stefano (preliminar) și ulterior Tratatul de la Berlin (iunie-iulie 1878) au consfințit independența României, alături de Serbia, Muntenegru și Bulgaria.
Însă Tratatul de la Berlin a impus anumite schimbări teritoriale: România a primit Dobrogea, inclusiv Delta Dunării și litoralul Mării Negre, dar a fost nevoită să cedeze sudul Basarabiei (Cahul, Bolgrad, Ismail) către Imperiul Rus.
Războiul de Independență al României a fost un moment de cotitură în istoria țării. Deși a fost parte a unui conflict mai amplu (Războiul Ruso-Turc), armata română a jucat un rol esențial și decisiv în luptele pentru eliberarea de sub dominația otomană. Victoria românească de la Plevna și contribuția semnificativă în bătăliile ulterioare au consolidat independența României, transformând-o într-un stat suveran pe scena internațională.