Dincolo de mituri: Ardealul după Mohács, între sultan și împărat

Istoria Ardealului este lungă și printre mituri, propagandă și adevăr e greu de navigat azi, după o mie și ceva de ani. Cert este că românii și maghiarii au conviețuit oarecum „ca frații” în contextul acelor vremuri grele. Am subliniat în articolul precedent că eu cred că Ungaria este un proiect papal, indiferent de originea etnică și de ADN-ul locuitorilor ei de atunci și acum. Pornind de la descălecatul în Modova și cel din Valahia, până la Iancu de Hunedoara și marele Matias Crai – poate cel mai important rege al Ungariei, trecând prin cel mai mare istoric al lor, Nicolaus Olahus, al cărui nume spune de la sine apartenența, ne dăm seama că statutul românilor nu a fost mereu cel de cioban sau iobag, am avut nobili, am avut zone independente numite Țări, cu oarece independență. Iar până la răscoala lui Gheorge Doja, iobagii nu avea etnie, evident românii fiind majoritari, erau numeri peste cei maghiari. Secuii și sașii aveau alt statut de la început, despre ei vom scrie separat.

Între români și maghiari s-a trăit bine până în 1526, când la Mohács, turcii au desființat Ungaria petru o sută și ceva de ani, iar apoi austriecii au ocupat zona, obligându-i pe maghiari să se răscoale. Dacă pe vremea lui Gheorghe Doja se voiau condiții mai bune pentru țărani, în epoca habsburgică, lucrurile nu au mers la fel de bine. Dar să ne uităm la Principatul Transilvaniei până în anul 1699, care nu includea Banatul și Bihorul, despre care va trebui să scriem seprat. Oare turcii au ales să lase în continuare autonomie unei zone atât de mari, doar pentru că voiam haraciul – desul de mic pentru acele vremuri – munus honorarium. Vorbim despre o perioadă de peste 170 de ani, nu e puțin lucru. Chiar și după ocupația habsburgică din 1711 și până în 1867, adică încă 156 de ani, vorbim tot despre o entitate distinctă în cadrul imperiului. Abia în 1867 – în decembrie ia naștere dualitatea austriaco-maghiară, până în 1918, deci vorbim de doar 50 de ani, în care oarecum Ardealul a fost „ocupat”. O aritmetică simplal de zice că din 1526 și până în 1867, adică peste 340 de ani, Ardealul a fost autonom, sub turici și austrieci. Dacă mai adaugi și primii 500 de ani, când în Ardeal românii conviețuiau oarecum pașnic cu maghiarii, este evident că nu poți confuda zona centrală și de vest a Ungariei cu Ardealul.

Scrisoarea lui Neacșu din Câmpulung catre judele Brașovului ne spun o altă poveste, cea în care un mare dregător din Ardeal comunica în română cu un român din Valahia, că erau prieteni și că cel din urmă îl avertiza de pericolul turcesc. Dacă adaugi și Noul Testament de la Bălgrad (Alba Iulia), tipărit în anul 1648, cred că e clar că românii scriau, citeau și aveau o identitate clară.

Descălecatul, o istorie care spune multe.

Acum să vedem cum a decurs descălecatul în cele două principate românești, pornind cu Negru Vodă venit din Țara Făgărașului și mergând apoi la Dragos din Maramureș, istoria românilor este legată de Ardeal. În mod cert aceștia erau nobili, aveau armată și bani, iar localnicii nu erau nici ei lipsiți de apărare, altfel nu ar fi ținut piept invadatorilor din jurul lor, dar mai ales nua r fi rezistat maghiarilor, care cu siguranță nu au fost încântați de răzvrătirea supușilor lor. Deși poate este o coincidență, odată cu dispariția dinastetiei Arpadiene, din 1301 când vin la conducerea Ungariei regi din Polonia, Boemia sau Bavaria, românii încep să viseze la o țară a lor, condusă de români. Iar la cârma maghiarilor vine familia de Anjou, cu siguranță nu de prin partea locului. În 1446 vine la cârma Iancu de Hunedoara, urmat de fiul său Matei Corvin. Spune multe despre statutul românilor – deși evident că sunt controverse legate de etnia celor doi, dacă adăugăm că este bine documentat statutul lui Nicolaus Olahus, mama sa, Barbara Huszár, fiind descendentă a familiei lui Ioan de Hunedoara.

Mai mult, prin ius valachicum,