Expansiunea Rusiei din 880 și până în 1812

Istoria Ucrainei și a Rusiei este profund interconectată, avându-și rădăcinile comune în perioada medievală a Rusiei Kievene, dar evoluând în direcții distincte odată cu destrămarea acesteia. Începând cu formarea statului medieval în jurul orașului Kiev și continuând cu expansiunea teritorială a Rusiei în secolele următoare, acest articol explorează cronologic principalele evenimente care au modelat destinul acestor regiuni, până la încorporarea majorității teritoriilor ucrainene în Imperiul Rus în 1812.

Formarea Rusiei Kievene (circa 880):
În jurul anului 880, varegii (vikingii nordici) conduși de Oleg din dinastia Rurikidă au cucerit Kievul, transformându-l în centrul unui nou stat puternic, cunoscut sub numele de Rusia Kieveană. Oleg a unificat teritoriile controlate de Novgorod și Kiev, formând astfel un stat care se întindea pe teritoriul actual al Ucrainei, Belarusului și vestului Rusiei. Cu timpul, Rusia Kieveană a devenit un centru important al comerțului între Europa de Nord și Bizanț, adoptând creștinismul de rit bizantin în 988 sub conducerea lui Vladimir I.

Destrămarea Rusiei Kievene (1240):
În 1240, invaziile mongole au dus la prăbușirea Rusiei Kievene, iar teritoriile sale au fost fragmentate în mai multe principate regionale. Printre acestea s-au numărat Principatul Halici-Volânia (în vestul Ucrainei de azi) și diverse cnezate din nord, inclusiv Cnezatul Moscovei. Această divizare a pus bazele unor evoluții distincte pentru slavii estici.

Evoluția separată a Principatului Halici-Volânia și a Cnezatului Moscovei (1240-1349):

• Principatul Halici-Volânia s-a consolidat ca un centru politic important în vestul Ucrainei, sub conducerea lui Danylo Romanovici. În 1253, acesta a fost încoronat rege de către papa Inocențiu al IV-lea, încercând să obțină sprijin împotriva mongolilor.
• Cnezatul Moscovei, pe de altă parte, a crescut treptat în influență în nord, devenind un centru al slavilor estici. Sub conducerea lui Ivan I „Kalita” (1328), Moscova a devenit un important centru al cnezatelor rusești.

Anexarea Halici-Volânia de către Polonia (1349):
În 1349, Principatul Halici-Volânia a fost anexat de Regatul Poloniei, încheind astfel perioada sa de autonomie și plasând vestul Ucrainei sub influența politică și culturală a Poloniei. Între timp, Moscova a continuat să crească în putere în nord, până la formarea Țaratului Rusiei în 1547 sub Ivan al IV-lea (Ivan cel Groaznic).

Tratatul de la Pereiaslav (1654):
În 1654, cazacii zaporojeni conduși de hetmanul Bohdan Hmelnițki au semnat Tratatul de la Pereiaslav cu Țaratul Rusiei, căutând protecție militară împotriva Poloniei. Acest tratat a marcat începutul influenței ruse asupra Ucrainei de Est, respectiv teritoriile de pe malul stâng al râului Nipru, și a fost un moment decisiv în integrarea treptată a Ucrainei în sfera de influență a Rusiei.

Tratatul de pace de la Andrusovo (1667):
În urma unui război îndelungat între Rusia și Polonia, Tratatul de la Andrusovo a fost semnat în 1667, stabilind o împărțire a teritoriilor ucrainene:

• Rusia a obținut controlul asupra Ucrainei de pe malul stâng al Niprului și asupra Kievului (inițial temporar, dar acesta a rămas sub control rusesc).
• Ucraina de pe malul drept al Niprului a rămas sub control polonez.

Împărțirile Poloniei și expansiunea Rusiei (1772, 1793, 1795):

• 1772: În timpul primei împărțiri a Poloniei, Rusia a anexat regiuni din nord-estul Ucrainei.
• 1793: A doua împărțire a Poloniei a dus la anexarea Ucrainei de pe malul drept al Niprului de către Rusia.
• 1795: A treia împărțire a Poloniei a dus la încorporarea regiunii Volânia în Imperiul Rus. Astfel, majoritatea teritoriilor ucrainene au fost integrate în Imperiul Rus, cu excepția regiunii Galiția (inclusiv Liov), care a fost anexată de Austria.

Desființarea autonomiei cazacilor (1764 – 1775):
În 1764, Ecaterina cea Mare a desființat Hătmănatul cazacilor zaporojeni, iar în 1775, Rusia a distrus ultimul bastion militar al cazacilor, Sich-ul Zaporojian, anexând astfel teritoriile acestora. Această acțiune a dus la pierderea autonomiei cazace și la integrarea regiunilor ucrainene în structurile administrative rusești.

Tratatul de la Iași (1792):
După războiul ruso-turc din 1787-1792, Tratatul de la Iași a stabilit extinderea graniței Imperiului Rus până la râul Nistru, aducând sub control rusesc regiunea de sud a Ucrainei (inclusiv Odesa). Acest teritoriu, cunoscut sub numele de „Noua Rusie” (Novorossiya), a devenit parte a planurilor de colonizare și extindere a Rusiei în zona Mării Negre.

Anexarea Basarabiei (1812):
În urma Tratatului de la București din 1812, care a pus capăt unui alt război ruso-turc, Rusia a anexat Basarabia, o regiune situată între râurile Prut și Nistru. Această anexare a extins granițele Imperiului Rus și mai departe spre vest, în ceea ce este astăzi teritoriul Republicii Moldova. Astfel, Rusia și-a consolidat controlul asupra unei mari părți a teritoriilor ucrainene și și-a asigurat poziția de putere dominantă în Europa de Est.

Între 880 și 1812, istoria regiunii a fost marcată de schimbări dramatice și de evoluția unor entități politice distincte, care au modelat destinul slavilor estici. În timp ce Rusia Kieveană a oferit o moștenire comună, destrămarea acesteia a dus la evoluția separată a Cnezatului Moscovei și a Principatului Halici-Volânia, care au influențat ulterior dezvoltarea identităților naționale ruse și ucrainene. Expansiunea treptată a Rusiei asupra teritoriilor ucrainene începând din 1654 a culminat în 1812, când granițele sale s-au extins până la râul Prut, integrând cea mai mare parte a regiunilor ucrainene în Imperiul Rus.

Locuitorii Cnezatului Moscovei nu se autodefineau inițial ca „ruși” în sensul modern, ci foloseau denumiri legate de originea lor regională și de structura politică a timpului. În general, aceștia se identificau cu termenii de „rusi” (русские), „rus” (русин)”, dar într-un context diferit față de ce desemnează astăzi acești termeni. Iată mai multe detalii despre modul în care se autodefineau:

Identitatea „rusă” în perioada Cnezatului Moscovei

• În Cnezatul Moscovei, termenul „rus” (русин sau русский) era folosit în mod general pentru a face referire la tradiția culturală și religioasă care provenea din moștenirea Rusiei Kievene. Această denumire era folosită mai degrabă pentru a marca o continuitate culturală și religioasă legată de ortodoxie și de tradițiile slavilor estici, decât pentru a desemna o identitate națională clară.
• Cei din Moscova se considerau parte a moștenirii Rusiei Kievene și vedeau cnezatul lor ca fiind „protectorul ortodoxiei” după prăbușirea Rusiei Kievene sub mongoli. De aceea, și-au asumat treptat rolul de „moștenitori ai Rusiei” sau ai tradiției „rusești”.

Termenul „muscoviți” (московиты)

• În sursele occidentale și în interacțiunile cu alte popoare, locuitorii Cnezatului Moscovei erau adesea numiți „muscoviți” (în rusă „московиты”). Acest termen sublinia apartenența lor la regiunea Moscovei și la autoritatea politică a acesteia.
• Termenul „muscovit” a fost folosit pe scară largă în documentele diplomatice și în relatările călătorilor europeni din perioada medievală și timpurie modernă (secolele XV-XVII) pentru a descrie locuitorii Cnezatului Moscovei și teritoriile controlate de acesta.
• Totuși, „muscovit” nu era un termen pe care locuitorii înșiși l-ar fi folosit pentru autodefinire, fiind mai degrabă un exoetnonim (un nume folosit de cei din afara regiunii).

Termenul „pravoslavnici” (православные)

• O altă denumire pe care locuitorii Moscovei o foloseau frecvent pentru a se descrie era „pravoslavnici” (православные), care înseamnă „ortodocși”. Acest termen sublinia identitatea religioasă, deoarece ortodoxia era un element central al identității culturale și politice a Cnezatului Moscovei.
• Moscova se considera apărătoarea ortodoxiei în contextul în care multe dintre fostele teritorii ale Rusiei Kievene, precum Ucraina de Vest și Belarus, se aflau sub influența catolică a Poloniei și Lituaniei.

„Rossija” (Россия) și „Rusia”

• Pe măsură ce Cnezatul Moscovei a crescut în putere și a devenit Țaratul Rusiei în 1547, sub Ivan al IV-lea (Ivan cel Groaznic), termenul „Rossija” a început să fie folosit oficial pentru a desemna statul unificat sub autoritatea moscovită.
• Însă, la nivelul populației, identitățile regionale rămâneau importante, iar noțiunea de „Rusia” în sensul modern a continuat să evolueze de-a lungul secolelor.